Era o zi fierbinte de august când mi s-a cristalizat în minte ideea de a nu profesa ca medic după terminarea facultății. A fost ca și când toate acele mici detalii din experiența mea de viață s-au aranjat într-un tablou perfect ce îmi afișa clar direcția. Epifania pe care am avut-o în după-amiaza aceea din 2016 poate fi comparată cu senzația pe care o au hoții de diamante în filme, atunci când deblochează cu o atenție granulară seiful în care se află „comoara”. Mai târziu, uitându-mă în urmă, am putut observa o serie de indicii care îmi șopteau ușor că nu mă regăseam pe drumul respectiv.
Într-un cadru destul de interesant și într-un moment destul de jos al vieții mele, prietena mea m-a întrebat: „Dacă ai afla mâine că ai muri peste șase luni, ai mai face ceea ce faci acum?”
Întrebarea respectivă a venit la momentul potrivit. A venit într-un moment în care totul a făcut „click” în mintea mea. Totul a fost evident, însă toate fricile mele încă erau acolo.
Să îți schimbi cariera, să alegi să nu mai profesezi în medicină, nu e deloc ușor.
E terifiant să intri pe un drum unde nu vezi destinația și unde riscul este mai mare.
Întrebarea aceea m-a cutremurat puternic, dar am ales să susțin concursul național de rezidențiat în acel an și să văd cum e viața de medic. Am fost angajat, în acte, un an întreg în spital, dar am lucrat doar 31 zile. Mi-am luat concediu fără plată pentru a călători și mi-am spus că voi avea răspunsul până la final. Aveam nevoie de mai multă claritate și aveam nevoie de distanță ca să pot analiza totul la rece.
În total, de la înfiriparea ideii inițiale în mintea mea, au fost 16 luni de zbucium interior. M-am întors la final de an timp de câteva săptămâni în România și am știut că trebuie să fac marele pas. Mi-am dat demisia ferm. A fost ca și când corpul meu a devenit mai ușor, a fost o greutate care dispăruse.
Privind în urmă însă, eu am avut răspunsul din ziua aceea fierbinte de august, când totul se cristalizase perfect în mintea mea.
Doar că mi-a fost frică.
De necunoscut, de incertitudine, de nou.
Dansul gândurilor
Mintea umană este foarte perversă. Este aliat și dușman, în același timp.
Ne protejează prin moduri extrem ciudate. Anxietatea și frica, de exemplu, s-au dezvoltat ca metode de a crește șansele de supraviețuire în istoria noastră zbuciumată. Ambele ne-au protejat de potențiale pericole și au rămas acolo, în ADN, chiar dacă acum trăim vremuri liniștite.
Instinctul de conservare este cel care pornește muzica în sala de vals a gândurilor. El dă tonul de fiecare dată când avem de luat decizii, unele mai mari, unele mai mici. Incertitudinea și noul sunt adesea echivalate cu pericolul, tocmai pentru că de-a lungul istoriei au venit la pachet cu mult risc, sânge și moarte.
Aces dans al gândurilor provoacă reacții biochimice care au scopul de a ne proteja.
- „Întotdeauna e mai bine să fii în siguranță”, spune creierul.
- „Nu te avânta prea departe de ceea ce cunoști”, adaugă el.
- „Scopul meu este să maximizez reproducerea speciei, iar deciziile tale stupide pot sta în calea obiectivului meu”, mai șoptește uneori crezând că nu îl asculți.
Cele mai importante lucruri sunt evidente
Când vine vorba activitățile de zi cu zi, poți pune o întrebare și apoi poți argumenta un răspuns relativ limpede.
- S-a bucurat soția mea de cina romantică pe care i-am pregătit-o? Da, probabil că da.
- Sunt vânzările din ultimul trimestru comparabile cu ceea ce a fost planificat la început de an? Da, uitându-mă peste cifre, pot găsi un răspuns rațional.
- Sunt fericit… ? Și aici se încheie epopeea întrebărilor. Dacă trebuie să întreb asta, probabil că nu sunt.
Și asta mă duce cu gândul la alte exemple.
- Dacă trebuie să întrebi dacă cineva te iubește, atunci probabil că nu te iubește.
- Dacă trebuie să întrebi dacă ai succes, atunci probabil că nu ai succes.
- Dacă trebuie să întrebi dacă ești sănătos, probabil că nu ești sănătos.
- Dacă trebuie să întrebi dacă ar trebui să îți schimbi cariera, atunci probabil că ar trebui să o faci.
Simplul fapt că pui o întrebare, dincolo de răspunsul rațional sau emoțional, este un indiciu incredibil de puternic legat de direcția în care ar trebui să mergi mai departe.
Apoi, indiferent de întrebarea pe care o pui, ideal este să vezi unde își găsește rădăcina. Iar dacă ai suficientă răbdare și energie să sapi, în profunzime vei găsi răspunsuri fascinante.
Nu uita însă esența.
Dacă trebuie să întrebi, ai deja răspunsul. Restul este doar o încercare perpetuă a creierului de a păstra echilibrul.
