Acum mulți ani, un puști care intrase de puțin timp la liceu făcea pași repezi pe un asfalt umed și rece la lăsarea amurgului de primăvară. Căștile sale albe vibrau ușor datorită muzicii rock ce îi lovea sistematic timpanele, iar privirea lui semi-hotărâtă era ațintită în față. Purta o geacă crem cu glugă și o pereche de blugi de culoare albastru deschis, iar tenișii săi bleumarini aruncau stropi murdari de apă în jurul lor de fiecare dată când talpa atingea solul. Ploua ușor. Puștiul acela eram eu.
În copilărie și în adolescență visam deseori cu ochii deschiși. În școala generală îmi imaginam că trăiam în diverse lumi cu super-eroi, iar mai târziu începusem să visez la lucruri mai materiale, mai palpabile. Fix când am intrat la liceu, părinții mei au închis firma pe care o conduceau de peste 15 ani, iar finanțele familiei au luat-o în jos considerabil.
Visam, așadar, la o mașină cu care să mă deplasez prin ploaie și frig, dar nu eram încă major. Visam la un viitor în care să nu mai aud discuții despre bani. Visam să fiu mai independent și să îmi pot cumpăra singur mașina respectivă. Visam să călătoresc și visam să pot dovedi că „pot”, orice ar fi însemnat asta.
Și credeam că sunt singurul care visează.
Talentul și circumstanța, un mit
Destul de mult timp am crezut în mitul conform căruia poți reuși prin talent și circumstanță. De ce? Pentru că acesta este mesajul subliminal pe care îl învățăm în societate. Cele mai multe filme de la Hollywood prezintă o călătorie a eroului în care acesta își transformă viața la 180°C într-un timp relativ scurt.
Chiar și dacă protagonistul muncește, iar povestea nu se bazează doar pe noroc și înzestrare, timpul e prea scurt pentru ca mintea umană să perceapă ceea ce trebuie. Filmele sunt „roller-coastere” de emoții, acesta fiind fundamentul prin care sunt create. Sunt experiențe faine menite să ne țină lipiți de scaune, dar cei mai mulți dintre noi ajungem să le privim ca indicii pentru realitate, un fel de poli după care să ne orientăm.
Asta le face pe femei să creadă că există acolo, în lume, un Făt-Frumos care le așteaptă pe cal alb, iar bărbații percep faptul că e nevoie de talent, carismă și circumstanță (uneori și bani) pentru a reuși în jocul vieții.
E un fenomen binecunoscut.
Credem că autorii de carte s-au născut talentați și au ajuns să publice „bestsellere” doar pentru că ceva există în ADN-ul lor. Credem că oamenii bogați au ceva aparte care îi face speciali, ori o genă, ori o mentalitate secretă, intangibilă, care îi distinge în societate. Credem că sportivii de performanță au o viață ușoară pentru că se remarcă prin talent.
Credem diverse lucruri eronate despre vârfurile de lance din societate.
Și apoi visăm. Așteptăm ca lucrurile „să se întâmple” ca și când am fi, cumva, speciali.
Ca în filme.
Uită de „marele moment”
Paradoxul este că nu ai cum să avansezi dacă doar visezi. Nu ai cum să faci următorul pas dacă rămâi cu idealul în minte și nu ai cum să evoluezi sănătos dacă tu crezi doar în talent.
În realitate, talentul este doar un bonus. Poți să fii talentat și să nu îți atingi obiectivele. Însă talent + efort susținut înseamnă magie.
Munca plictisitoare pe care trebuie să o depui zilnic, calculat, cu perseverență, este singurul factor real care ne departajează rezultatele în societate. Nu e un secret, doar că nu e „sexy” să spui că efortul e fundamentul de la care pleacă totul. Nu e nimic atrăgător în efortul brut care este atât de necesar.
Să spui că munca este elixirul secret pentru „reușită” nu atrage atenția.
Aș rezuma acest paragraf la următorul lucru – talentul poate face diferența în extrem de multe situații (sporturi, arte), iar tocmai din acest motiv fiecare dintre noi avem responsabilitatea de a vedea care sunt punctele noastre forte (a se citi „care este talentul, vocația”). Viața este descoperirea lucrurilor la care suntem buni, dar acesta este doar primul pas.
Pentru că pasul următor, efortul susținut asupra execuției, este singurul care ne poate îmbunătăți abilitățile. Visul trebuie doar adus în minte zilnic pentru a ne reconecta la viziune, dar nu va deveni mai material dacă ne gândim mai mult la el.
E un paradox. Va deveni mai aproape de realitate doar pe măsură ce muncim la el în realitate. E util, însă doar ca destinația de pe GPS, avea să afle acel puști de la începutul articolului.
Așadar, uită că ești special.
Adu-ți aminte, în schimb, că trebuie doar să muncești.
