„Ce carte iei cu tine de data asta?”, m-a întrebat logodnica mea înainte să ieșim pe ușa locuinței, grăbiți fiind să prindem un avion ce avea să ne ducă în America de Sud. Fața lui Andre Agassi se vedea pe coperta de nuanță verde cu alb, emanând subtil un miros de hârtie proaspătă. Litere mari, de tipar, formau cuvântul ce reprezenta titlul cărții: „OPEN”. Era decembrie 2017 și primisem recomandarea de lectură cu două săptămâni în urmă, dar ceva mă făcuse să o comand imediat și să o urc până în vârful listei mele cu cărți de citit.
Nu știam absolut nimic despre Agassi. Îi recunoscusem numele, dar vârful carierei sale începuse în perioada în care eu nici măcar nu ajunsesem la școală și se încheiase în anul în care eu intrasem la liceu. Îmi aduceam aminte doar că aveam un coleg de generală care era fascinat de modul în care juca Steff Graff, cea care avea să devină soția lui Agassi.
Nu înțelesem niciodată tenisul cu adevărat până când să-i citesc cartea puternic introspectivă. Agassi se numărase printre singurii oameni de pe planetă care câștigaseră un turneu de Mare Șlem pe toate cele patru suprafețe în jocul de tenis. Omul era un fenomen, iar povestea lui era pe atât de cuprinzătoare pe cât era de șocantă.
Am citit-o pe nerăsuflate.
Andre Agassi a urât cu patimă tenisul. Nu intru în mai multe detalii, pentru că nu vreau să fur nimănui plăcerea de a descoperi fascinanta sa călătorie, dar omul a urât tenisul. Spune asta în carte, pentru că nu a putut să o facă în timpul carierei sale.
Tatăl său a început să-l antreneze de la vârsta de 4 ani cu scopul de a crea un campion mondial. Însă aceea avea să rămână strict dorința lui, a tatălui lui Andre Agassi.
El, jucătorul, avea să urască acest sport.
Ce înseamnă „să urăști” lucruri
Înseamnă orice lucru care nu îți place. Înseamnă orice lucru de care îți e frică. Înseamnă orice lucru ce îți produce disconfort. Și poți să detești anumite lucruri, sau poți doar să nu-ți pese atât de mult de ele. E ușor să cataloghezi ceea ce e în jur ca fiind parte din această categorie.
Dar sfera de acțiune a acestei expresii este extrem de largă.
Problema apare prin faptul că o mare din parte din aceste lucruri te pot ajuta. O mare parte din ceea ce urăști se poate transforma în ceva care să te ajute.
- Poate că urăști să faci sport, dar asta te poate ajuta să îți păstrezi corpul și mintea în formă. Nu o spun eu, o spune știința în nenumărate studii.
- Poate că urăști să vorbești în public sau doar să ai contact verbal cu cei din jurul tău. Poate că asta ți-a determinat chiar alegerea carierei și alegerea cercului de prieteni. Dar inhibarea într-o cochilie socială nu te va ajuta prea mult. Trăim într-o societate care se hrănește și se dezvoltă prin conexiune umană.
- Poate că urăști să petreci timp singur, pentru că nu știi cum să-ți gestionezi gândurile. Poate că urăști să meditezi. Poate că ți-e teamă să fii doar tu cu tine. Și poate că acolo vei găsi indicii puternice care te vor ajuta mai departe în viață. În cazul acesta, să nu îți acorzi timp de introspecție este ca și când ai lăsa o misiune nefinalizată într-un joc video, o misiune care te-ar împiedica să avansezi.
- Poate că urăști să călătorești. Poate că ești mai comod. Este perfect în regulă, doar că explorarea fizică a lumii îți va extinde nivelul de conștientizare și înțelegere al societății. Nu ai de unde să știi până când nu încerci.
- Poate că urăști să citești cărți. Poate că nu îți place lectura. În realitate, toate cunoștințele umanității au fost perpetuate prin tipar, fie el fizic sau digital. Poate că înclinarea ta în această direcție îți fură, literalmente, o tonă de oportunități de dezvoltare prin cunoaștere.
Este responsabilitatea ta să continui această listă aleatorie, cu lucruri care țin de persoana ta. Vezi ce anume îți produce teamă, disconfort. Vezi ce anume e neplăcut.
Scopul nu este să devii următorul Andre Agassi în direcțiile pe care le alegi. Nu, scopul este să înclini balanța și să adaugi sare și piper în viața ta. Scopul este să ai mai mult echilibru și să nu trăiești într-o zonă perfectă de confort.
Viața nu se rezumă la confort
Viața este despre acel „struggle” al fiecărei zile în care respirăm pe această planetă, chiar dacă neurobiologia ne dictează să căutăm confortul, acest miraj ce ne-a lipstit în aproape toată istoria noastră. Viața nu este niciodată despre finalitatea obiectivelor și despre atingerea lor, ci despre procesul prin care ne transformăm să devenim cei care ating obiectivele respective.
Este concluzia la care am ajuns după multă, multă introspecție. Sensul vine din țintele pe care le fixăm, nu din realitatea de moment. Trebuie să fim mereu în mișcare, trebuie să avem mereu o busolă în mână, chiar dacă obiectivul este emoțional (relații, oameni, împlinire) sau doar fizic (palpabil).
Cred cu tărie că la bătrânețe nu ne vom uita înapoi prin cronologia amintirilor ca să analizăm câte filme am văzut și cât timp am petrecut pe social media. Cred că ne vom uita către acele lucruri pe care le-am cucerit, chiar dacă asta a însemnat trezitul cu o oră mai devreme sau o alergare de doar un kilometru. Cred că ne vom uita în spate spre durerea prin care am trecut, indiferent de natura ei.
De ce? Pentru că „durerea” este cea care iese în evidență, în special cea puternică. Și „durere” este oricând facem lucruri pe care „le urâm”. Iar creșterea, dezvoltarea noastră ca oameni vine din durere, nu din confort.
Găsim sens în „struggle”, în proces.
Tocmai din acest motiv ar trebui să facem în fiecare zi un lucru pe care îl „urâm”.
Pentru că fiecare zi e o miniatură a vieții.
Iar acest act mic de perseverență (chiar într-o direcție aparent neplăcută) ne va garanta nu doar transformare pe termen lung, ci și satisfacție și împlinire.
